Cinco poemas inéditos de Ela Iakab

 

maxresdefault

 

 

Ela Iakab nació en Lugoj, Rumanía, en 1976. Se doctoró en literatura por la Universidad de Timisoara, con una tesis sobre el gran poeta rumano Tudor Arghezi. Compagina la docencia con trabajos de prensa y crítica literaria. En la actualidad, prepara su primer libro de poemas.

JJJJJJ

JJJJJJ

Vienen los ángeles  

 

por mi sangre agotada surcan y surcan

crepusculares febriles

 

inmóvil moribunda en este mar de polvo

digo tu nombre

 

mi muerte alcanzará a llorarte con una nueva voz

cuando la carne se me vuelva piedra

cuando mi cuerpo astral no sea más que añicos

de otra luz

 

cada vez que la muerte nos acerca

vienen los ángeles

los prodigiosos ángeles

que dejan brillar extraños fuegos dentro mis heridas

 

 

Epifanía

 

nunca nadie en este mundo me amó

hasta el punto de no temer consumirse a fuego dentro

 

sólo el desierto con sus arenas alucinógenas

sabe cómo encenderme las heridas

 

sólo el desierto

con su ofrenda sin palabras

sabe cómo trazar la angelical frontera

entre la muerte y yo

 


Pelegrinaje

 

he recorrido la espesa oscuridad

cuajada de visiones

 

los furiosos guardianes

me marcaron frenéticamente

las alas

 

me marcaron con hierros

y cuchillos

 

cruzo la séptima puerta para ofrendar

la luz hecha semilla

luz que una vez brotara

de las heridas de Jacob el peregrino

 

 

La melancolía del sabio

 

siento latirme dentro

como el haz luminoso que debe de ser el grito de Dios

en los templos que levantamos los mortales

la melancolía de un viejo sabio ciego

que me esculpe en las plantas de los pies

con un cincel de piedra

un extraño jeroglífico

 

 

Escritura fantasma

 

miles de espejos

a través de sus lunas corro y corro

en pos de algún olvido

 

hay espectros que llenan mi desnudez de nudos

con sus manos translúcidas

y la arrastran inerte

entre polvo de estrellas como espejos quebrados

 

quizás quieran exorcizarme esta tristeza

quizás yo misma me haya arrojado a los añicos

y en sus destellos

me cicatrice

un poema fantasma

***

Vin îngerii

 

prin sângele meu istovit au trecut

înfrigurări fără nume

 

nemişcat am rămas în pulberea imensă

strigându-te cu glas de moarte

 

te va striga şi moartea mea cu glasul ei

când trupul meu de carne va fi amorţit

când trupul meu astral îşi va fi sfâşiat

ultima lumină

 

de câte ori moartea mă apropie de tine

vin îngerii

şi sădesc focuri stranii

în rănile mele

 

 

Revelaţie

 

nimeni pe lume nu m-a iubit

până la blânda mistuire

 

numai deșertul cu pulberea lui nălucitoare

a știut să ardă în rănile mele

 

numai deșertul

cu jertfa lui mută

a pus vamă îngerească

între mine și moarte

 

 

 


Pelerinaj

 

am străbătut până la tine

bezna cu vedenii

 

păzitori scrijelau frenetic

semne

în aripile mele

 

semne rostitoare

și răni de cuțit

 

la cea de-a șaptea poartă

ți-am lăsat ofrandă

semințe de lumină

ascunse cândva

în rana pribeagului Iacob

 

 

Melancolia înţeleptului

 

înlăuntrul meu bate,

cum fluxul incandescent al Zeului

în inima templului ridicat de pământeni

melancolia înţeleptului orb

care a desenat în carnea tălpilor mele

cu spini de piatră

hieroglifa ciudată

 

 

Scriere nepământeană

 

oglinzi miriade

prin care alergam hăituit

până mă prăbuşeam în uitare de sine

 

năluci miriade îmi legau trupul gol

de mîinile lor evanescente

şi mă târau fără noimă

prin cenuşa de astre dinlăuntrul oglinzilor

 

poate mă exorcizau de tristeţile mari

poate sinele meu era pergamentul

în care incandescenţe

pecetluiau

o scriere nepământeană

 

 

 

 

Deja una respuesta

Tu dirección de correo electrónico no será publicada. Los campos obligatorios están marcados con *